Despre criza de cariera in generatia mea

Intrucat nu am luat o decizie referitor la ofertele de care va spuneam, o sa scriu azi despre altceva. E cumva legat de problema, dar oarecum indirect.

Imi spunea daunazi o amica, care se ocupa cu recrutare de ceva ani, cu experienta in cateva multinationale mari, ca s-a plictisit de jobul ei. Acum e in concediu de maternitate si are de gand sa-l prelungeasca la maxim (adica 2 ani) ca sa vada ce o sa faca. "Bine, dar te-ai plictisit de banca la care lucrezi, insa poti sa incepi ceva freelancing pe recrutare. Ies bani buni din asta." i-am spus. "Da, dar nu mai imi place sa fac chestia asta deloc". Ulterior mi-a marturisit dorinta ei de a incepe ceva pe cont propriu legat de fotografie. E o pasiunea de-a ei si poate in doi ani va reusi sa faca si un mic business din asta. Asta a fost episodul I.

Astazi, o alta prietena mi-a marturisit ca doreste o schimbare. E trainer la o alta banca, de asemenea cu destula experienta in domeniu ca sa fie ofertata de firmele specializate pentru diverse proiecte, si mi-a marturisit cu aceiasi sinceritate dezinteresul pentru o practicare mai intensiva a meseriei pe care multinationalele in care a lucrat i-au oferit-o ca formare."Ma gandesc ca ar fi frumos sa fac ceva doar pentru mine, sa imi fac de pilda o pensiune linistita la munte..." Asta a fost episodul 2.

Ma gandeam, in urma acestor discutii, de ce persoanele acestea, ajunse la un nivel in care competentele lor in domeniile in care activeaza s-au maturizat, nu mai simt nici un zvac pentru profesia lor? De ce se aude un soi de semi blazare in tonul vocii lor cand vorbesc despre job? Si am realizat ca este cumva simptomul unei oboseli profesionale premature. Practic, generatia din care fuck parte incepe sa se simta ostenita. Nu atat ca si-a atins nivelul de incompetenta, departe de mine ideea asta in privinta unor oameni super competenti si care sunt in jurul varstei de 30 de ani, ci pur si simplu ritmul alert la care au fost supusi isi face acum efectul. In momentul in care acesti oameni ajung sa ia putin aer in piept, caci lupta lor incepe sa dea rezultate si au reusit sa isi constituie si consolideze un statut profesional, incep sa se intrebe siderati: "What a fuck? La ce bun zbaterea asta tampa?" Si incep sa ii doara la basca de posibile proiecte noi cu gandul melancolic la fotografie, la o pensiune linistita la munte, etc. Niste proiecte mai cool oricum decat planurile marete de crestere ale diverselor multinationale care isi deschid primele colibe pe la noi, sau pur si simplu vor sa mareasca cota de piata pe baza avantajului de know-how pe care il au. Bravo! vine momentul cand ne gandim la viitor si altfel..

Prima reactie este sa zici: Frate, astia s-au bosorogit! Pai asa ar trebui sa gandeasca unu care ajunge cel putin pe la 50 de ani, dupa 30 de ani de munca, si care a vazut multe si acum isi simte sfarsitul. Cu toate astea, imi inteleg perfect amicele, pentru ca fraternizez cumva cu ele. Cateva explicatii exista, pentru halul in care am ajuns:

1.Lipsa unor competente profesionale din generatiile anterioare

Primul mare pas a fost pana in 2000, cand abia apareau multinationalele si cu toti dadeam din coate sa ajunge sa lucram la ele. Interviuri stresante. Dupa intrarea intr-un job de entry level, a pornit cursa de a demonstra ce buni suntem, de a ne face observati, ca doar nu o sa ramanem pe pozitia aia. Marketing, HR, tehnic, vanzari, am inceput sa ne orientam care incotro.

Multinationalele au capatat un avand cu adevarat major incepand cu anii 2000. Cum pana atunci nu a fost timpul necesar pentru a se forma suficiente competente profesionale care sa ocupe pozitiile de profesionisti care se inmulteau pe zi ce trece, era randul nostru sa ne batem pe ele. Aveam ceva experienta in companie, stiam cum e cu procedurile, aveam abilitati, si ne vindeam la interviuri interne sa ne remarce sefii de departamente si sa ne scape de entry level. Meseriile urma sa le invatam on-the-job. Recruiter, trainer, consultant, erau niste cuvinte care in urechile noastre nu defineau niste meserii amarate, ci niste roluri de super smecheri. Nenorocul nostru era ca nu era o criza pe piata de munca, si ne era frica sa nu cumva sa recruteze din exterior. Eram dispusi la eforturi supranaturale si o faceam fara sa ne dam seama ca ne grabim maturizarea, ca ne pierdem inocenta prea curand si ca de fapt, cauza era ca nu aveam acele competente mai batrane langa care sa rumegam incet dezvoltare noastra. Ne grabeam sa umplem golurile cu orice pret!

2. Efectul carierei fast forward

Dupa 7-8 ani de joburi prin diverse companii, in care generatia mea a ars o sumedenie de etape, a umplut o gramada de gauri din organigrama, am ajuns inevitabil sa ne apropiem de atitudinea celui care in mod normal ar fi facut pasii mai mici si ar fi ajuns pe o pozitie de middle management la, sa zicem, 40 de ani. Deci, dincolo de tineretea fizica exterioara, multi oameni din generatia mea sunt trecuti de prima tinerete profesionala. Am avut un interviu cu o tipa de la o firma de executive search dintr-o tara din vestul Europei. Era pentru prima oara in Romania, stia foarte putine lucruri despre tara noastra si despre forta de munca de aici si imi impartasea uimirea sincera ca oameni pana in treizeci de ani la noi au preluat responsabilitati pe care in Occident le preiau dupa 45. Imi spunea ca e incredibil, aproape de necrezut. E normal sa rasara in mintea ta visurile varstei de pensionare cand ai obosit dupa ce ai alergat in continuu in cariera.

3. Piramida lui Maslow

Nu e de negat aici nici o alta explicatie, dintr-o abordare cumva diferita. Imi povestea un coleg din Zapp acum ceva ani ca el s-a angajat pentru ca vroia adidasi de firma, originali. Statea in camin in regie, si banii pe care ii primea de acasa nu ii ajungea pentru asemenea fitze. Si cand a primit oferta de la Zapp, si-a spus ca sta vreo 3 luni sa stranga bani de adidasi si pe urma isi da demisia si gata. Cand imi povestea asta era amuzat ce motivatie avusese initial. Doar atat! Dupa aia a vrut sa-si ia altceva, and so on. Numai ca viata l-a prins, a stat mai bine de patru ani cred, a evoluat rapid (a umplut goluri) si a plecat manager la o alta firma.

La randul meu imi aduc aminte ca imi propusesem la primul job un salariu la jumatate cat mi s-a propus. Mi-au spus ca n-au doar atat si mi-au dat dublu. Si din primul salariu mi-am luat geaca de motor :) Pe urma mi-am cumparat calculator, and so on... Ceream atat de putin(o pereche de adidasi, o geaca de motor) pentru ca nu ne stiam valoarea si ne uimea ca ni se dadea mai mult de catre companiile binevoitoare carora le eram extrem de recunoscatori. Aveam niste dorinte mici, puchinoase, caci nu stiam ca putem nu doar sa ne castigam independenta financiara fata de parinti ci chiar sa ii depasim ca standard de viata in cativa ani. Daca am fi stiu am fi fost mai relaxati si nu atat de obositi cum ne simtim.

Incetul cu incetul ne-am satisfacut nevoile din piramida lui Maslow: la inceput adidasii/geaca de motor, pe urma am plecat din camin la o chirie intr-o garsoniera, pe urma o masina second hand, pe urma o rata la un credit ipotecar si deja aveam casa, pe urma am mai strans ceva sau am mai facut un credit de nevoie personale si ne-am mobilat frumos locuinta, mai frumos decat am locuit in casa parinteasca. Am inceput sa fim vazuti bine, caci lucram la firma x, mare firma americana/frantuzeasca/olandeza s.a.. Rudele ne dau exemplu verilor de ce bine ne-am "realizat". Am inceput sa facem vacantele in grecia, pe urma in egipt, pe urma in spania...Wow! Ok, dar ce-i cu noi? Caci am ajuns sa ne intrebam: noi, de fapt ce vrem? Mie imi place fotografia, eu as sta la o pensiune la munte si as primi turisti. Le-as arata ce frumoasa si linistita e viata! Sau as merge intr-o biblioteca si as afla totul despre cultura azteca....sau altceva...

Ideea pe care vreau sa o spun la acest punct este ca, fiind nevoiti sa reparcurgem piramida lui Maslow prin toate etapele ei, cu singurul atu al oportunitatilor de cariera din multinationale, in loc sa avem o raportare fireasca si constanta la noi insine si la dorintele noastre interioare, abia acum am ajuns la ele. Fiind obligati sa o luam de la zero si sa eliminam una cate una cate o nevoie, am ajuns sa simtim abia acum nevoile interioare, care ne definesc mai profund ca indivizi, mult mai angoasant si presant. Ne dam seama ca deja a trecut timpul, si in fuga asta tampa catre un salariu mai bun, catre o titulatura de supervisor sau manager, am uitat de noi, de propriile aspiratii. Ultima lectura ne-a devenit oferta iKEA, si totusi, noi iubeam sa citim in tinerete. Deja ne privim perioada pre-multinationala ca tineretea noastra, si totusi, avem in jur de 30 de ani!!!!

Nu vreau sa fiu inteles ca acuz multinationalele de pierderea inocentei si a fericirii generatiei mele. Ba din contra, noroc cu ele, ca altfel era vai de noi! Dar incerc sa discut si sa explic cumva criza prin care cred ca trecem, noi astia, angajatii de multinationala de pana in 30 de ani... Si, dincolo de toate, criza asta e de fapt intrarea noastra in normalitate. Doamne ajuta !