sâmbătă, 23 iunie 2007

Programul Coca Cola -"Crede in tine!"


Incercand sa aflu mai multe detalii despre concertele Coke Music, am intrat pe site-ul Coca-Cola. Nu am reusit sa aflu mare lucru, dar am aflat despre programul lor Crede in tine!. Uitati-va si voi:)

miercuri, 20 iunie 2007

Poetul Leo

Leo, singurul poet cu care am baut foarte multe beri, m-a indatorat dedicandu-mi o poezie. Va sfatuiesc cu aceasta ocazie sa ii urmariti cariera artistica.

Blog-ul lui artistic

sâmbătă, 16 iunie 2007

Decizia finala: and the winner is...

Dupa o saptamana destul de stresanta pentru ca imi stabilisem ca target sa obtin ofertele finale de la companiile cu care eram in discutii pentru angajare si sa iau si o decizie finala, sunt foarte multumit de rezultat!!! Imi propusesem ca daca nu sunt incantat si fara nici o retinere in a accepta o oferta, sa mai astept pana in septembrie pentru a ma angaja.
Care au fost companiile a caror oferta m-a atras suficient pentru a fi luate in considerare la decizia finala?

-ABN Amro - oferta financiara mai subtire, dar o organizatie cu renume de bun angajator. Pozitie de management de oameni
-Dirent Leasing - oferta financiara buna, pozitie de top management - dupa o perioada de proba
-GE Money -oferta f. buna, posibilitati de cariera, echipa faina, responsabilitati foarte apropiate interesului meu, provocari
-LaCaixa - oferta foarte buna, posibilitatea unei expuneri internationale, provocarea de a fi printre primii angajati din Romania a unei banci de prestigiu la deschiderea operatiunilor de aici, oportunitati excelente de crestere
Le-am multumit tuturor companiilor pentru interes, va recomand sa lucrati la ele(au fost super ok oamenii cu care am discutat -le intind o oferta cunostiintelor mele de a incerca sa le recomand in cadrul acestor companii catre contactele pe care mi le-am facut). Insa decizia mea nu putea sa fie de acceptare a tuturor ofertelor :)
Cu toate ca va vorbesc de oferte pe care am fost tentat sa le accept mai mult sau mai putin, oferta pe care am acceptat-o s-a detasat din multe puncte de vedere de la momentul primirii ei ca oferta finala. Cu alte cuvinte, calculele mele au fost nete in favoare companiei de care imi voi lega viitorul profesional, si anume:
GE Money Romania - Branch Manager (Domenia Credit)



Mai multe detalii despre..., cand voi incepe, adica in curand...

miercuri, 13 iunie 2007

Despre criza de cariera in generatia mea

Intrucat nu am luat o decizie referitor la ofertele de care va spuneam, o sa scriu azi despre altceva. E cumva legat de problema, dar oarecum indirect.

Imi spunea daunazi o amica, care se ocupa cu recrutare de ceva ani, cu experienta in cateva multinationale mari, ca s-a plictisit de jobul ei. Acum e in concediu de maternitate si are de gand sa-l prelungeasca la maxim (adica 2 ani) ca sa vada ce o sa faca. "Bine, dar te-ai plictisit de banca la care lucrezi, insa poti sa incepi ceva freelancing pe recrutare. Ies bani buni din asta." i-am spus. "Da, dar nu mai imi place sa fac chestia asta deloc". Ulterior mi-a marturisit dorinta ei de a incepe ceva pe cont propriu legat de fotografie. E o pasiunea de-a ei si poate in doi ani va reusi sa faca si un mic business din asta. Asta a fost episodul I.


Astazi, o alta prietena mi-a marturisit ca doreste o schimbare. E trainer la o alta banca, de asemenea cu destula experienta in domeniu ca sa fie ofertata de firmele specializate pentru diverse proiecte, si mi-a marturisit cu aceiasi sinceritate dezinteresul pentru o practicare mai intensiva a meseriei pe care multinationalele in care a lucrat i-au oferit-o ca formare."Ma gandesc ca ar fi frumos sa fac ceva doar pentru mine, sa imi fac de pilda o pensiune linistita la munte..." Asta a fost episodul 2.
Ma gandeam, in urma acestor discutii, de ce persoanele acestea, ajunse la un nivel in care competentele lor in domeniile in care activeaza s-au maturizat, nu mai simt nici un zvac pentru profesia lor? De ce se aude un soi de semi blazare in tonul vocii lor cand vorbesc despre job? Si am realizat ca este cumva simptomul unei oboseli profesionale premature. Practic, generatia din care fuck parte incepe sa se simta ostenita. Nu atat ca si-a atins nivelul de incompetenta, departe de mine ideea asta in privinta unor oameni super competenti si care sunt in jurul varstei de 30 de ani, ci pur si simplu ritmul alert la care au fost supusi isi face acum efectul. In momentul in care acesti oameni ajung sa ia putin aer in piept, caci lupta lor incepe sa dea rezultate si au reusit sa isi constituie si consolideze un statut profesional, incep sa se intrebe siderati: "What a fuck? La ce bun zbaterea asta tampa?" Si incep sa ii doara la basca de posibile proiecte noi cu gandul melancolic la fotografie, la o pensiune linistita la munte, etc. Niste proiecte mai cool oricum decat planurile marete de crestere ale diverselor multinationale care isi deschid primele colibe pe la noi, sau pur si simplu vor sa mareasca cota de piata pe baza avantajului de know-how pe care il au. Bravo! vine momentul cand ne gandim la viitor si altfel..
Prima reactie este sa zici: Frate, astia s-au bosorogit! Pai asa ar trebui sa gandeasca unu care ajunge cel putin pe la 50 de ani, dupa 30 de ani de munca, si care a vazut multe si acum isi simte sfarsitul. Cu toate astea, imi inteleg perfect amicele, pentru ca fraternizez cumva cu ele. Cateva explicatii exista, pentru halul in care am ajuns:
1.Lipsa unor competente profesionale din generatiile anterioare
Primul mare pas a fost pana in 2000, cand abia apareau multinationalele si cu toti dadeam din coate sa ajunge sa lucram la ele. Interviuri stresante. Dupa intrarea intr-un job de entry level, a pornit cursa de a demonstra ce buni suntem, de a ne face observati, ca doar nu o sa ramanem pe pozitia aia. Marketing, HR, tehnic, vanzari, am inceput sa ne orientam care incotro.
Multinationalele au capatat un avand cu adevarat major incepand cu anii 2000. Cum pana atunci nu a fost timpul necesar pentru a se forma suficiente competente profesionale care sa ocupe pozitiile de profesionisti care se inmulteau pe zi ce trece, era randul nostru sa ne batem pe ele. Aveam ceva experienta in companie, stiam cum e cu procedurile, aveam abilitati, si ne vindeam la interviuri interne sa ne remarce sefii de departamente si sa ne scape de entry level. Meseriile urma sa le invatam on-the-job. Recruiter, trainer, consultant, erau niste cuvinte care in urechile noastre nu defineau niste meserii amarate, ci niste roluri de super smecheri. Nenorocul nostru era ca nu era o criza pe piata de munca, si ne era frica sa nu cumva sa recruteze din exterior. Eram dispusi la eforturi supranaturale si o faceam fara sa ne dam seama ca ne grabim maturizarea, ca ne pierdem inocenta prea curand si ca de fapt, cauza era ca nu aveam acele competente mai batrane langa care sa rumegam incet dezvoltare noastra. Ne grabeam sa umplem golurile cu orice pret!
2. Efectul carierei fast forward
Dupa 7-8 ani de joburi prin diverse companii, in care generatia mea a ars o sumedenie de etape, a umplut o gramada de gauri din organigrama, am ajuns inevitabil sa ne apropiem de atitudinea celui care in mod normal ar fi facut pasii mai mici si ar fi ajuns pe o pozitie de middle management la, sa zicem, 40 de ani. Deci, dincolo de tineretea fizica exterioara, multi oameni din generatia mea sunt trecuti de prima tinerete profesionala. Am avut un interviu cu o tipa de la o firma de executive search dintr-o tara din vestul Europei. Era pentru prima oara in Romania, stia foarte putine lucruri despre tara noastra si despre forta de munca de aici si imi impartasea uimirea sincera ca oameni pana in treizeci de ani la noi au preluat responsabilitati pe care in Occident le preiau dupa 45. Imi spunea ca e incredibil, aproape de necrezut. E normal sa rasara in mintea ta visurile varstei de pensionare cand ai obosit dupa ce ai alergat in continuu in cariera.
3. Piramida lui Maslow
Nu e de negat aici nici o alta explicatie, dintr-o abordare cumva diferita. Imi povestea un coleg din Zapp acum ceva ani ca el s-a angajat pentru ca vroia adidasi de firma, originali. Statea in camin in regie, si banii pe care ii primea de acasa nu ii ajungea pentru asemenea fitze. Si cand a primit oferta de la Zapp, si-a spus ca sta vreo 3 luni sa stranga bani de adidasi si pe urma isi da demisia si gata. Cand imi povestea asta era amuzat ce motivatie avusese initial. Doar atat! Dupa aia a vrut sa-si ia altceva, and so on. Numai ca viata l-a prins, a stat mai bine de patru ani cred, a evoluat rapid (a umplut goluri) si a plecat manager la o alta firma.
La randul meu imi aduc aminte ca imi propusesem la primul job un salariu la jumatate cat mi s-a propus. Mi-au spus ca n-au doar atat si mi-au dat dublu. Si din primul salariu mi-am luat geaca de motor :) Pe urma mi-am cumparat calculator, and so on... Ceream atat de putin(o pereche de adidasi, o geaca de motor) pentru ca nu ne stiam valoarea si ne uimea ca ni se dadea mai mult de catre companiile binevoitoare carora le eram extrem de recunoscatori. Aveam niste dorinte mici, puchinoase, caci nu stiam ca putem nu doar sa ne castigam independenta financiara fata de parinti ci chiar sa ii depasim ca standard de viata in cativa ani. Daca am fi stiu am fi fost mai relaxati si nu atat de obositi cum ne simtim.
Incetul cu incetul ne-am satisfacut nevoile din piramida lui Maslow: la inceput adidasii/geaca de motor, pe urma am plecat din camin la o chirie intr-o garsoniera, pe urma o masina second hand, pe urma o rata la un credit ipotecar si deja aveam casa, pe urma am mai strans ceva sau am mai facut un credit de nevoie personale si ne-am mobilat frumos locuinta, mai frumos decat am locuit in casa parinteasca. Am inceput sa fim vazuti bine, caci lucram la firma x, mare firma americana/frantuzeasca/olandeza s.a.. Rudele ne dau exemplu verilor de ce bine ne-am "realizat". Am inceput sa facem vacantele in grecia, pe urma in egipt, pe urma in spania...Wow! Ok, dar ce-i cu noi? Caci am ajuns sa ne intrebam: noi, de fapt ce vrem? Mie imi place fotografia, eu as sta la o pensiune la munte si as primi turisti. Le-as arata ce frumoasa si linistita e viata! Sau as merge intr-o biblioteca si as afla totul despre cultura azteca....sau altceva...
Ideea pe care vreau sa o spun la acest punct este ca, fiind nevoiti sa reparcurgem piramida lui Maslow prin toate etapele ei, cu singurul atu al oportunitatilor de cariera din multinationale, in loc sa avem o raportare fireasca si constanta la noi insine si la dorintele noastre interioare, abia acum am ajuns la ele. Fiind obligati sa o luam de la zero si sa eliminam una cate una cate o nevoie, am ajuns sa simtim abia acum nevoile interioare, care ne definesc mai profund ca indivizi, mult mai angoasant si presant. Ne dam seama ca deja a trecut timpul, si in fuga asta tampa catre un salariu mai bun, catre o titulatura de supervisor sau manager, am uitat de noi, de propriile aspiratii. Ultima lectura ne-a devenit oferta iKEA, si totusi, noi iubeam sa citim in tinerete. Deja ne privim perioada pre-multinationala ca tineretea noastra, si totusi, avem in jur de 30 de ani!!!!
Nu vreau sa fiu inteles ca acuz multinationalele de pierderea inocentei si a fericirii generatiei mele. Ba din contra, noroc cu ele, ca altfel era vai de noi! Dar incerc sa discut si sa explic cumva criza prin care cred ca trecem, noi astia, angajatii de multinationala de pana in 30 de ani... Si, dincolo de toate, criza asta e de fapt intrarea noastra in normalitate. Doamne ajuta !

marți, 12 iunie 2007

Decizie grea - unde ma angajez?

Ce sa aleg? ABN Amro, GE Money sau Dirent Leasing? Branch Manager, Commercial Manager sau Area Sales Manager? Opel Astra, Volkswagon Golf sau Ford Focus? Grea alegere!

Si trebuie sa iau o decizie pana vineri. Sau, mai bine, sa aman decizia? Si sa refuz toate ofertele!

luni, 11 iunie 2007

Primul post - despre scris

De mult imi doresc sa ma exersez in scris.

In facultate, in afara de vreo cateva exceptii, am renuntat sa scriu mai des. Pe de o parte din constiinta faptului ca nu ai nimic de zis decat doar a posteriori vietii si pe de alta din lenea de a exersa scrisul fara a avea nimic concret de transmis. Textele de care imi aduc aminte din acea perioada sunt scrise pe nerasuflate si dinte ele mi-au ramas in minte un mic eseu "Despre ratare", o scrisoare deschisa catre profesorul meu Gabriel Liiceanu si un mic studiu despre istoria cartii. Dintre toate, singurul pe care il pot recupera este cel din urma, caci l-am gasit pe un site, el fiind singurul publicat (intr-o revista studenteasca galateana). Restul s-au pierdut pe apa sambetei, fara ca asta sa insemne un mare dezastru pentru avutia spirituala a umanitatii.

Totusi, deseori am avut o mare aspiratie catre scrisul ca sport intelectual, ca act cotidian de fixare a experientei, de reasezare a lucrurilor pe care le traiesti. Cred ca genul asta de practica are si beneficiul unei ordonari a vietii. In fond, oricat mi-am dorit dezordinea, anarhia, haosul, am avut tot timpul nevoia unei fir de siguranta catre echilibru, catre ordonat. Asadar, dezechilibru nu a fost nicicand total, niciodata absolut. Asta ar fi dus la sinucidere, la extinctie. Si cum nu vad prea multi in jurul meu care se sinucid, banuiesc ca aceasta tendinta catre ordine e comuna noua, oricat de teribilisti am fi si oricat de rebeli am vrea sa parem sortii.

Daca e sa fuck o istorie a scrisului personal, ar trebui sa fuck exercitii serioase de memorie, sa imi amintesc cele cateva poezii scrise pe la 14 ani si, bineinteles, jurnalele din perioada 16-17 ani. Despre poezii nu pot spune decat ca erau mici jocuri de versificatie, desi destul de apreciate pentru temele abordate. Despre jurnale, pot spune ca ele descriu poate perioada cea mai intensa a vietii mele. In cazul lor, scrisul nu avea rolul unei regandiri a vietii, a unei ordonari a acesteia pentru a fi arhivata ci dimpotriva. Erau exacerbari ale trairilor de peste zi, incercari de a integra cat mai mult haosul. Dincolo de teribilismul acelor scrieri, care imi provoaca vagi sentimente de penibil, imi amintesc experienta scrisului ca pe o automutilare, ca pe un freamat demonic ce ma putea pierde. Bineinteles ca fuga de acasa si tentativa de sinucidere au avut cumva o cauza in aceasta exagerbare a experientei interioare in forma exercitiului de a scrie! Ma rog...

Revin acum la scris ca sport. Deschiderea acestui blog imi genereaza cateva probleme deschise:

Prima ar fi cea a audientei. O sa incerc sa pun blog-ul pe site-uri publice caci ma intereseaza audienta lui intrucatva. Dar cine va fi interesat de scrierile astea ale mele? De ce ar fi ele publice, mai ales ca ele au un rol practic pentru viata mea? Ideea unui blog, a unui jurnal public, e putin nepotrivita intentiei mele de a scrie. O sa le arat cuiva? De ce as face-o?

O alta problema care ramane fara raspuns este cea a intimitatii expuse aici. Deja lucrurile despre care am scris mai sus imi sunt suficient de intime pentru a ma simti vulnerabil. Ma sperie intrucatva si posibile repercursiuni practice, reale pe care aceste expuneri impudice le-ar
putea avea in viata mea cotidiana. Iti trebuie ceva curaj sa ai un jurnal ongoing si public, asa cred. Poetii de pilda se pot expune sub forma codata a poeziei, pictorii si artistii de asemenea, dar in cazul acestui tip de scris cum e blog-ul, e destul de dificil... Nu stiu daca voi putea avea acest curaj. Vom vedea!

Mai chestia tematicii: Despre ce voi scrie aici? Habar n-am. Vor fi si personaje, vor aparea persoane apropiate sau intamplatoare din viata mea? Voi scrie despre preocuparile mele "profesioanale", despre business, despre aspiratiile mele pecuniare, despre lucrurile pe care mi le doresc? Habar n-am. Si asta vom vedea.

Ceea ce imi doresc dincolo de aceste probleme deschise este ca acest blog sa aiba rolul unui arhivator si ordonator al experientei mele. Imi aduc aminte niste versuri invatate obligatoriu in perioada comunista in clasele primare: "Cand te duci seara la culcare/Sa-ti pui o palma sub obraz/Si sa te-ntrebi cu-ingrijorare/Ce-am facut eu oare azi?". Cam asta vreau sa fie intentia poposirilor mele cotidiene pentru acest exercitiu virtual. E un experiment!